Poveste. De Vasile Sorohan

Dintotdeauna am vrut să fiu profesor. Nu ştiu de ce, dar mi se părea că e o meserie care mi se potriveşte. Desigur, aveam şi alte alternative. Mi-ar fi plăcut să fiu ceasornicar sau bijutier. Un ceasornicar care construieşte manual ceasurile sau un bijutier care, cu răbdare, imaginaţie şi pasiune, creează adevărate capodopere. Şi iată că de aproape 22 de ani trăiesc un vis minunat, din care nu vreau să mă trezesc niciodată: modelez caractere, şlefuiesc minţi şi aprind scânteia pasiunii pentru studiul ştiinţelor.

Poate nu este mare lucru, dar este minunat să lucrezi cu copiii, e minunat să-i vezi crescând sub ochii tăi, e minunat faptul că îţi permit să te bucuri, împreună cu ei, de succesele lor. Sunt convins că nu am reuşit să-i determin pe toţi copiii să iubească chimia, dar cred că am reuşit să-i conving să preţuiască chimiştii, să-i preţuiască pe toţi cei care stau în spatele măreţelor realizări de care ne bucurăm cu toţii.