Poveste. De Teodora Purle

Mi-am ales facultatea inițial pentru legătura ei cu filosofia și cu literatura. De fapt, am dat la facultate pentru că a existat un neastâmpăr care nu m-a lăsat să stau acasă, ci m-a împins să caut ceva. Căutam… să mă simt bine, deși nu știam asta; iar momentele în care m-am simțit bine au fost la început cursurile din facultate cu oameni minunați. Perioada studenției mele a fost o perioadă în care am fost ca un burete: am absorbit din jurul meu – oameni, cărți, idei. Încă nu știam ce voi face mai departe, ce urma să profesez. Dar studenția a fost pentru mine o perioadă de construcție, în care am pus cărămidă peste cărămidă.

Acum, că mă gândesc, probabil că firul roșu al devenirii mele este pasiunea pentru oameni și pentru viață – și cred că, de fapt, pe acestea le-am căutat, mereu.

Indiferent de ceea ce practic, ca meserie, pasiunea pentru oameni și pentru viață rămâne, ține de misterul intim al ființei mele și mai puțin de felul în care mă numesc, ca profesionist.

Să lucrez cu copiii, ca logoped, am descoperit pe parcurs că îmi place; nu a fost ceva ce am plănuit de la început. Și s-a întâmplat atunci când am înțeles că ceea ce eu iubeam – “oamenii” și “viața” – nu sunt concepte abstracte, ci e ceva cât se poate de concret, care se află chiar sub nasul tău.

Acum fac asta atât în cabinetul de la școală, cât și în cabinetul meu privat.

De asemenea, în timp, am descoperit rolurile de formator și de mentor. Prima experiență în acest sens am avut-o în 2005, pe tema educației diferențiate, iar de atunci au urmat alte și alte proiecte în care m-am implicat.

Dar lucrul cel mai interesant la profesia mea rămâne contactul cu copiii. Metoda mea preferată de educație este iubirea. Iar dacă la început, a citi o carte într-un moment de timp liber, a lucra cu un copil, a vorbi cu un părinte – le priveam ca pe lucruri separate, fără legătură între ele, acum cred că ele au ajutat la dezvoltarea mea personală. Acum înțeleg că dezvoltarea personală și dezvoltarea profesională nu sunt separate. Ceea ce am crescut ca om – s-a reflectat și în profesia mea.

Iar ceea ce pot spune acum este că mă pot considera fericită. Fericită la locul de muncă, fericită să pot lucra cu copiii, fericită să-i ajut. Încât, la un moment dat am ajuns să îmi spun că aș putea-o lua mereu de la capăt – și aș face la fel, aș alege la fel. Ceea ce vă doresc și vouă!