Poveste. De Nicoleta Lupu

Mi-am dorit să devin medic, însă printr-o conjunctură favorabilă (?!) am terminat Facultatea de Fizică, secția Fizică Tehnologică, de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. La vremea când am terminat facultatea nu știam foarte bine ce carieră voiam să urmez, dar tot printr-o conjunctură favorabilă am ajuns ca imediat după masterat, să încep să lucrez la Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Fizică Tehnică din Iași. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu independentă așa că, o carieră în cercetare s-a dovedit a fi cea mai bună alegere. Nu prea știam la acea vreme (se întâmpla în 1997) ce înseamnă cercetare, dar când mi s-a propus să încep un doctorat în Fizică (în același an) m-a încercat mai întâi un sentiment de neliniște, după care am decis că probabil e bine să merg pe drumul care mi-a fost deschis: o carieră de cercetare în fizică tehnică. Cred în destin! Au urmat ani în care am lucrat cu oameni minunați (atât în Iași cât și în diverse laboratoare din străinătate), care mi-au acordat credit când nu aveam prea multe de spus în cercetare. Mă simt împlinită pentru că lucrez într-un domeniu (cercetare științifică) pe care mulți, fie nu îl înțeleg, fie îl invidiază. Chiar dacă uneori a fost mai greu și părea că lucrurile au ajuns la un sfârșit, niciodată nu am încetat să cred că momentele cele mai neplăcute din viața profesională (și nu numai) pot fi mai ușor trecute dacă ții capul sus și faci cu pasiune ceea ce faci. Munca în cercetare a devenit pentru mine un scop în viață, iar în urmă cu câțiva ani am descoperit că îmi place extraordinar de mult să îmi văd colaboratorii mulțumiți. Îmi place ceea ce fac, îmi place să lucrez cu oamenii, îmi place că fiecare zi aduce ceva nou! Și îmi place să repet mereu ceea ce am învățat când eram adolescentă de la un dascăl minunat: Panta Rhei, adică totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Oamenii, mai ales… Dar, pentru că există întotdeauna un “dar”, dacă aș fi să o iau de la capăt aș alege același drum! Pentru că mă definește!