Poveste. De Marius Lupu

Răsplata lucrului bine făcut

M-am întrebat, multă vreme după ce mi-am început viața profesională, dacă alegerea pe care am făcut-o în ceea ce privește cariera a fost cea mai potrivită pentru mine, dacă asta mi-a fost într-adevăr vocația. Toată argumentația părea a urma un fir logic, era coerentă, dar parcă totuși lipsea ceva. Abia acum câțiva ani m-am edificat, într-un fel cu totul neintenționat.

Părinții mei sunt amândoi informaticieni (cu studii solide de matematică pentru că așa erau pe-atunci vremurile); eu la rândul meu am urmat o școală de profil realist, unde chiar prinsesem gustul olimpiadelor de fizică și matematică. Am evitat să studiez atunci informatica (în favoarea unor clase intensive de engleză), amânând acest lucru pentru anii de facultate. Nu m-am simțit deloc ciudat când singurele opțiuni la admitere au fost Facultatea de Informatică și cea de Automatică și Calculatoare. Am ales-o pe aceasta din urmă, dintr-o pasiune, pe atunci neconfirmată, pentru inginerie. 

După absolvire, în ciuda unei scurte „rătăciri“, am început la Timișoara un job în dezvoltare de SW cu aplicație în inginerie. Totul părea să meargă pe linia unui destin bine știut. Cinci ani mai târziu s-a dovedit că lucrurile nu stau chiar așa. Odată cu reîntoarcerea la Iași, s-a întâmplat că am preluat și responsabilitatea de a conduce o echipă. Ghinion – nimic din ce învățasem până atunci nu mă ajuta în această nouă meserie. Șase luni după „marea schismă“ și deja mă întrebam dacă nu am deviat de la plan (dacă ați văzut/citit The Adjustment Bureau/Team această ultimă afirmație capătă mai mult sens).

Mi-au trebuit trei ani de îndoială, cu eșecuri care îmi alimentau temerile, cu realizări pe care le vedeam ca simple coincidențe fericite, ca în sfârșit să-mi recapăt încrederea în sine. Amestecul fatal de spirit competitiv și nevoia de rezultate a făcut ca totul să fie greu de suportat. Abia atunci am realizat că nu contează ce fac atât timp cât reușesc să duc lucrurile la bun sfârșit. Aveam o satisfacție similară și la o livrare de proiect și la instalarea unui nou mod de lucru în echipă.

(…)

Îl respect mult pe maestrul Mircea Diaconu, atât ca actor cât și ca om. Domnia sa mărturisea că a fost ghidat în cariera sa de un sfat simplu de la părinți: Orice va trebui să faci în viață, să-ți dai silința să faci cât poți tu de bine“.