Poveste. De Luminiţa Iacob

Într-o întâlnire cu viitori specialişti, cum este cea a după-amiezii ”cărţilor vii”, tinzi să  activezi prioritar dimensiunea profesională a identităţii tale. Sunt de 30 de ani cadru didactic al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. În facultatea mea, Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, am ajuns să fiu titularul cu cea mai mare vechime în învăţămantul superior, deşi nu sunt persoana cea mai în vârstă. Am, astfel, privilegiul de a duce cu mine nu doar experienţa personală, ci şi pe cea colectivă, a profesorilor mei, chiar şi a profesorilor profesorilor mei. Se adaugă şi cea a foştilor studenţi, la rândul lor, deja colegi  sau părinţi ai studenţilor de azi. Este un statut care mă obligă, dar îmi conferă şi libertate. Obligaţia şi libertatea de a filtra maniera în care înţeleg să fiu profesor, de a negocia în bună cunoştinţă de cauză parteneriatul prilejuit de actul didactic. Sunt alergică la impostură, indiferent cine o practică, şi nu-i încurajez pe cei care-şi bat joc de mintea lor. Didactic, ofer şi cer în egală măsură. Preţuiesc triada inteligenţă-creativitate-responsabilitate şi exprimarea ludică. Cred că o activitate propusă studenţilor trebuie să fie concomitent interesantă, utilă şi plăcută. Să se construiască pe o încredere zâmbitoare. Sună OK, dar nu-i chiar simplu de realizat, ceea ce mă face să experimentez continuu.  În relaţia didactică, doar elevii şi studenţii „rămân” mereu, prin schimbarea generaţiilor, la aceeaşi vărstă cronologică. Profesorii nu. Ei pot compensa sau nu acest decalaj, din ce în ce mai mare prin dinamica vieţii, doar cu vârsta lor psihologică. Iată un specific provocator al acestei profesii!