Poveste. De Cristina SOOS

Combinații de toate… luate în aceeași direcție

Primul capitol al carierei mele l-am scris în ONG: 2 ani în care am învățat că pentru a schimba ceva în sistem (Protecția Copilului era atunci), este important ca mai întâi să-i înțelegi mecanismele, să nu te lași furat de sentimentul de revoltă și să fii neobosit în ACȚIUNE!

În al doilea capitol am încercat o altă „priză”. Am înțeles că pentru a schimba sistemul nu e suficient să fii determinat. Ai nevoie de instrumente financiare, de o mai bună ințelegere a „mersului banilor”, de unde vin, cine-i are și mai ales, cum să-i am eu așa încât să am LIBERTATEA de a acționa. Așa am devenit antreprenor, organizare a minții pe care nu am pierdut-o niciodată.

La ce mi-au folosit cei 5 ani de experiență în sistemul de educație din capitolul 3 și cum am ajuns 12 ani mai târziu să mă înrolez în viața de corporație din capitolul 4?
Acestea sunt întrebări la care te invit să gasești răspunsul direct în carte.

Există doar un cuvânt cheie care iți va servi pentru a o citi: CURIOZITATE.

Înscrie-te și tu la eveniment!

Mai multe despre ediția a XIX-a a Bibliotecii Vii puteți citi aici.

Formular de înscriere la Biblioteca Vie, ediția a XIX-a
  •   Bogdan COJOCARIU - Lector univ. dr. la Universitatea de Arte „George Enescu”
      Camelia RADU - Educatoare la Liceul Teoretic Special Vasile Pavelcu și membru ANPEDA
      Cristi BÂRLĂDEANU - Managing Partner la NON
      Cristina SOOS - L&D Specialist, Xerox
  •   16.00-16.30 - Moment Corala „Universitas”
      16.30-17.00 - Moment organizatoric
      17.00-17.15 - Deschiderea evenimentului
      17.15-17.45 - „Citirea cărților”
      17.45-18.15 - „Citirea cărților”
      18.15-18.45 - „Citirea cărților”
  •   www.cariera.uaic.ro
      www.360.uaic.ro
      Facebook UAIC
      Facebook DSSA
      Prieteni
      Altă sursă

Poveste. De Cristi BÂRLĂDEANU

Mi-a plăcut dintotdeauna să construiesc. De la cazemate și castele de nisip la proiecte, echipe, organizații și relații umane. Și nu doar din fascinația unei foi goale și a începutului, ci din convingerea că se poate mereu face ceva acolo unde cei mai mulți cred că nu se poate întâmpla nimic. Într-o lume fascinată de rezultatul absolut, mi-a fost aproape mai mereu să evaluez delta; diferența făcută între ce era și ce ai reușit să faci, fără iluzia a ce-ar fi putut fi sau mâhnirea că nu e destul.

N-am văzut antreprenoriatul neapărat prin prisma businessului, cât mai mult prin inițiativă și ambiție. Deși mi-am deschis prima firmă din liceu și am continuat să fac asta mai multe vieți după, nu sunt un apostol al religiei antreprenoriatului. Mi-aș dori să văd cât mai mult curaj în a încerca pentru cât mai mulți, e adevărat, însă nu mi-au plăcut niciodată discursurile motivaționale care nu includ riscul, munca și eșecul.

Cred mult în învățare, în nevoia de a ști și dorința de a experimenta. Oricât nu mi-ar plăcea rețetele, mi se pare esențial să afli cumva care sunt ingredientele și ce ai putea face cu ele. Inclusiv în educația formală, la care ne-am obișnuit mai mult să-i vedem insuficiența și neajunsurile decât beneficiile.

Mi-e greu să mă gândesc cum ar arăta orice fel de rezultat pozitiv fără a ține cont de oamenii pe care îi ai în jur. Una dintre cele mai neîntemeiate frici e cea de a discuta, fie și în contradictoriu câteodată, de a cere sfaturi, de a cere și oferi ajutor. De cele mai multe ori sunt lângă noi răspunsuri la întrebări pe care nici nu ni le-am pus încă.

Înscrie-te și tu la eveniment ca să ne cunoaștem!

Cristi BÂRLĂDEANU – Managing Partner la NON

Mai multe despre ediția a XIX-a a Bibliotecii Vii puteți citi aici.

Formular de înscriere la Biblioteca Vie, ediția a XIX-a
  •   Bogdan COJOCARIU - Lector univ. dr. la Universitatea de Arte „George Enescu”
      Camelia RADU - Educatoare la Liceul Teoretic Special Vasile Pavelcu și membru ANPEDA
      Cristi BÂRLĂDEANU - Managing Partner la NON
      Cristina SOOS - L&D Specialist, Xerox
  •   16.00-16.30 - Moment Corala „Universitas”
      16.30-17.00 - Moment organizatoric
      17.00-17.15 - Deschiderea evenimentului
      17.15-17.45 - „Citirea cărților”
      17.45-18.15 - „Citirea cărților”
      18.15-18.45 - „Citirea cărților”
  •   www.cariera.uaic.ro
      www.360.uaic.ro
      Facebook UAIC
      Facebook DSSA
      Prieteni
      Altă sursă

Poveste. De Camelia RADU

Mă numesc Camelia Radu și sunt educatoare din 2003 la grupa de copii cu deficiențe de auz de la Liceul Teoretic Special „V. Pavelcu”, Iași. Am intrat în comunitatea surzilor din întâmplare, dar am rămas cu drag și am ajuns să fac cu pasiune o muncă extrem de frumoasă și de provocatoare. Alegerile făcute în timp m-au adus tot mai aproape de copiii cu deficiență de auz, iar azi știu sigur că dacă nu se întâmpla să fiu repartizată aici s-ar fi întâmplat altfel, dar tot în lumea surzilor aș fi ajuns. Nu îmi pot imagina altfel.

Lucrez cu copii de la 3 la 6-7 ani, fie ei cu implant cohlear sau cu proteză auditivă și încerc să adaptez o programă greoaie la nevoile atât de diferite ale fiecărui copil cu deficiență de auz din grupa mea. Pornesc în lumea cuvintelor cu cei cu implant cohlear, încerc însă să respect și nevoia de exprimare în limba maternă – limbajul mimico-gestual – a copiilor din familiile de surzi. Cred însă cu tărie în integrarea fiecărui copil în mediul educațional cel mai potrivit lui și, ca membru al Asociației Naționale a Profesorilor pentru Elevi cu Deficiențe de Auz (ANPEDA) derulez mai multe proiecte naționale și internaționale cu ajutorul cărora încercăm să facem schimbările în bine atât de necesare copiilor cu deficiență de auz din Iași. Sunt în continuă căutare de mai bine pentru ei, caut în țările în care merg prin proiecte idei de îmbunătățire ca să putem oferi, noi, ca școală, cât mai mulți adulți surzi funcționali, independenți, mândri de cultura lor, integrați social și profesional. Am urmat formările clasice trecând prin toate gradele didactice, dar și multe formări specifice pentru intervenția educațională adaptată copiilor cu care lucrez, în momentul de față urmând programul de master Diagnoză și Intervenție la Persoanele cu Cerințe Speciale.

Împreună cu ceilalți colegii profesori din școală derulăm o multitudine de proiecte având aceleași scopuri ca și ale asociației: de îmbunătățire a vieții persoanelor cu deficiență de auz, cel mai recent având ca produs final un atelier de olărit înființat în școală cu sprijinul Asociației Ascultă Viața Sibiu, unde lucrăm cu drag împreună: de la cei mai mici de la grădiniță până la clasele de liceu.

Acum trei ani și jumătate a apărut veriga lipsă din viața mea, băiețelul meu Luca, care m-a ajutat să cresc ca om dar și ca profesor. El mi-a schimbat și modul în care mă raportez la copiii cu care lucrez și împreună cu el am învățat să respect ritmul și nevoile fiecărui copil în parte într-un mod în care nu știam să o fac înainte.

Cred cu tărie în incluziune, deși știu că se face greu în România în ciuda faptului că la nivel teoretic este recunoscută necesitatea ei. Nici nenumăratele proiecte și programe care vizează incluziunea nu au adus o schimbare majoră la nivelul mentalității românești care acceptă cu greu faptul că avem nevoie de o societate construită în așa fel încât fiecare individ să își poată găsi locul potrivit în loc să încercăm să schilodim orice persoană „altfel” până se încadrează în niște tipare rigide.

Vă aștept cu mult drag și mai multe detalii la Biblioteca Vie!

Mai multe despre ediția a XIX-a a Bibliotecii Vii puteți citi aici.

Poveste. De Pușa DARIE

Eu am ştiut dintotdeauna că o să fiu artistă. Pe timpul copilăriei mele, actoria nu era văzută ca o meserie serioasă. Era bine să mă fi făcut medic, profesor, avocat, învăţătoare, dar nu destrăbălarea asta. Auzi, să te faci artistă! Dar eu eram absolut convinsă că venim cu o menire, cu o misiune pe pământul acesta.

La întrebarea aceea simplă, „Ce vrei tu să te faci, când o să fii mare?” eu spuneam acelaşi lucru de fiecare dată. În şcoala generală, abia aşteptam să ajung acasă, să-mi iau cordonul de la uniformă, să-l leg de o vază, să-mi fac microfon. Când veneau vacanţele şi plecam cu trenul la bunici la Bârlad, cântam în vagoane pentru oameni. Deschideam uşa la compartimente şi întrebam: „Bună seara! Nu vă supăraţi, vreţi să vă cânt?”. Când oamenii ziceau „da, măi fetiţă”, cântam muzică uşoară sau populară cu mişcare scenică cu tot, de răsuna întreg vagonul, şi chiar dacă aveam şapte-opt ani, primeam bani pentru asta.

Pentru că îmi doream să fac teatru, dar nu aveam bani să mă înscriu la facultate, am plecat să joc la Turda, apoi la Petroşani şi mai târziu am ajuns la Bucureşti. Acolo m-a îndrăgit tare o doamnă de la RomâniaFilm şi cu ajutorul ei am ajuns să pun vocile la filme, iar mai apoi să câştig un rol mic în „O lumină la etajul zece”, în regia Malvinei Urşianu. Acolo am lucrat alături de Gheorghe Dinică şi Irina Petrescu şi am văzut ce înseamnă un om de o valoare reală. M-am uitat la ei şi am zis: aşa vreau să fiu!

Acum sunt angajata Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași, dar am jucat şi pe scene mici, la Godot sau în alte cluburi din Bucureşti. De prin 2006 am început să joc pe astfel de scene, am vrut să mă provoc eu pe mine prin teatrul de club, care pe atunci era la început la noi în ţară. Primul spectacol pe care l-am avut în club a fost de teatru-dans. Sigur că am avut o spaimă incredibilă, pentru că pe o scena de teatru ai în spate o mică industrie, un regizor, un tehnic, se face un costum, un decor. Responsabilitatea ta e să joci. În club e altceva. Tu faci tot. La început eu rupeam bilete la ușă, eu puneam muzică, eu făceam costumele, regia, tot. A fost greu şi extraordinar.

Toată viaţa am crezut în teatru, l-am iubit şi nu l-am trădat niciodată. Este una din meseriile în care poţi dărui mult, mult. Este minunat că în ultimii ani, sălile de teatru sunt pline, este minunat să lucrezi pe scenă în echipă. E foarte important ca o echipă să se sudeze din prima, să poată comunica, să se bucure de lucru, atât cât are fiecare, mai puțin, mai mult. În  filmele Undeva la Palilula, Poziția copilului sau Domnișoara Christina am avut noroc să nimeresc în echipe minunate.

Sunt un om care a luptat pentru meserie şi pentru public. Faptul că te opreşte cineva pe stradă şi-ţi spune: „Mare bucurie îmi aduceţi de ani de zile!” mă face atât de fericită! Eu de-aia am venit, aia-i misia mea!

Poveste. De Alina MICULESCU

Povestea mea…

Povestea mea  începe destul de demult.  Am am avut norocul să fiu crescută de bunici, într-o localitate de lângă Iași, îndrumată, mustrată  și mereu înconjurată de oameni cu frică de Dumnezeu și cu convingerea  că a învăța, a face bine, a munci și a fi corect cu tine și cu oamenii din jurul tău sunt reguli de la care nu trebuie să te abați.

Adolescentă fiind, la dorință mamei am urmat tradiția familiei și am finalizat cursurile unui liceu industrial și mai apoi cursurile facultății de Chimie Industrială. Mama tot timpul zicea ,,în viață trebuie să știi să faci ceva, să ai o meserie, să nu ai grija zilei de maine”. Deși visam la o carieră de avocat sau polițist, am ascultat-o. Așa era mama, mereu implicată în educația mea și a fratelui meu, cu o vorbă bună, o mângâiere sau cu o mustrare atunci când le meritam.

Anii au trecut și după  5 ani de facultate, 1 an de master și 3 de doctorat, m-am trezit lucrând 12 ore pe zi într-o companie multinațională, având un job pe care îl făceam cu mult drag și de care eram tare mândră. Munceam mult, 7 zile pe săptămână, câte 12-14 ore pe zi. După 5 ani în care aproape în fiecare zi îmi spuneam că e ultima zi în care mai merg la job am realizat că toate astea nu duc nicăieri. Trăiam pentru KPI, deadline-uri, ședințe și bugete. Ajungeam acasă cu mapa de la birou, îmi scoteam laptop-ul și continuam să lucrez. Profesional și financiar ajunsesem acolo unde îmi propusesem dar nu era de ajuns.

Nu făceam nimic pentru mine, mă simțeam la 30 de ani ca și cum aș fi avut 50. Nu făceam nimic pentru sufletul meu. La un moment dat, mama mi-a zis: ,,nu-ți bate joc de viața ta, una ai” și deși mi se părea prea dur spus, vorbele ei îmi răsunau destul de des în cap.

Cu toții ne bucurăm când terminăm facultatea. Gata, nu trebuie să mai învăț. Nu mai ai bătăi de cap cu materii cu denumiri pompoase, proiecte sau examene. Fix așa credeam și eu și cu toate astea, m-am înscris la un curs de Ikebana, curs organizat în week-end de Asociația Româno-Japoneză Himawari.

Cum am ajuns la ei, nu îmi amintesc nici acum. Timp de 7 luni, duminică de duminică, câte 3-5 ore nu mai lucram pentru job ci mă traspuneam într-o lume liniștită, departe de toată nebunia în care eram obișnuită de trăiesc, înconjurată de flori, crenguțe, plante. Reguli, disciplină și valori de care uitasem, toate au reapărut în viața mea, dar de data asta eu eram personajul principal, nu targetul de vânzări sau raportul lunar de producție.

La 10 luni de la finalizarea cursului am renunțat la job. Mi-am luat 1 an în care am urmat cursuri de Dezvoltare personală, de Îmbunătățire a competențelor manageriale, de Inițiere în Marketing , am participat la mai toate evenimentele din Iași și am cunoscut oameni nemaipomeniți, majoritatea mânați de dorința de a face ceva pentru ei, pentru familiile lor și nu în ultimul rând pentru comunitate.

Așa a apărut Tulip – Atelier de flori. De ce Tulip? pentru că lalelele au fost primele flori pe care le-am primit de la soțul meu pe vremea când eram studenți. Partea asta de poveste e mai romantică și mai apropiată sufletului meu și îmi aduce mereu zâmbetul pe buze. Așa a început un nou capitol din viața mea, cu noi provocări, cu nopți nedormite, cu lacrimi, dar și cu multe satisfacții.

Nu mă plâng, nu e ca și cum nu mi-am dorit să fac toate astea. Privesc în spate cu drag la aproape trei ani de la deschiderea Tulip.  Acum am o echipă închegată, frumoasă, avem un portofoliu de care suntem tare mândri. Am muncit mult, am adunat săptămâni bune în care nu am dormit vineri sau sâmbătă noaptea, am râs mult, am trăit emoția fiecărui eveniment și am răsuflat ușurată ori de câte ori totul ieșea pe placul clienților noștri.

Acum,  măsor timpul în ani de când a apărut Tulip. E proiectul meu de suflet, copilul meu de care trebuie să am grijă să crească frumos. Acum are 3 ani și o poveste a lui.

Povestea continua…