Poveste. De Pușa DARIE

Eu am ştiut dintotdeauna că o să fiu artistă. Pe timpul copilăriei mele, actoria nu era văzută ca o meserie serioasă. Era bine să mă fi făcut medic, profesor, avocat, învăţătoare, dar nu destrăbălarea asta. Auzi, să te faci artistă! Dar eu eram absolut convinsă că venim cu o menire, cu o misiune pe pământul acesta.

La întrebarea aceea simplă, „Ce vrei tu să te faci, când o să fii mare?” eu spuneam acelaşi lucru de fiecare dată. În şcoala generală, abia aşteptam să ajung acasă, să-mi iau cordonul de la uniformă, să-l leg de o vază, să-mi fac microfon. Când veneau vacanţele şi plecam cu trenul la bunici la Bârlad, cântam în vagoane pentru oameni. Deschideam uşa la compartimente şi întrebam: „Bună seara! Nu vă supăraţi, vreţi să vă cânt?”. Când oamenii ziceau „da, măi fetiţă”, cântam muzică uşoară sau populară cu mişcare scenică cu tot, de răsuna întreg vagonul, şi chiar dacă aveam şapte-opt ani, primeam bani pentru asta.

Pentru că îmi doream să fac teatru, dar nu aveam bani să mă înscriu la facultate, am plecat să joc la Turda, apoi la Petroşani şi mai târziu am ajuns la Bucureşti. Acolo m-a îndrăgit tare o doamnă de la RomâniaFilm şi cu ajutorul ei am ajuns să pun vocile la filme, iar mai apoi să câştig un rol mic în „O lumină la etajul zece”, în regia Malvinei Urşianu. Acolo am lucrat alături de Gheorghe Dinică şi Irina Petrescu şi am văzut ce înseamnă un om de o valoare reală. M-am uitat la ei şi am zis: aşa vreau să fiu!

Acum sunt angajata Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași, dar am jucat şi pe scene mici, la Godot sau în alte cluburi din Bucureşti. De prin 2006 am început să joc pe astfel de scene, am vrut să mă provoc eu pe mine prin teatrul de club, care pe atunci era la început la noi în ţară. Primul spectacol pe care l-am avut în club a fost de teatru-dans. Sigur că am avut o spaimă incredibilă, pentru că pe o scena de teatru ai în spate o mică industrie, un regizor, un tehnic, se face un costum, un decor. Responsabilitatea ta e să joci. În club e altceva. Tu faci tot. La început eu rupeam bilete la ușă, eu puneam muzică, eu făceam costumele, regia, tot. A fost greu şi extraordinar.

Toată viaţa am crezut în teatru, l-am iubit şi nu l-am trădat niciodată. Este una din meseriile în care poţi dărui mult, mult. Este minunat că în ultimii ani, sălile de teatru sunt pline, este minunat să lucrezi pe scenă în echipă. E foarte important ca o echipă să se sudeze din prima, să poată comunica, să se bucure de lucru, atât cât are fiecare, mai puțin, mai mult. În  filmele Undeva la Palilula, Poziția copilului sau Domnișoara Christina am avut noroc să nimeresc în echipe minunate.

Sunt un om care a luptat pentru meserie şi pentru public. Faptul că te opreşte cineva pe stradă şi-ţi spune: „Mare bucurie îmi aduceţi de ani de zile!” mă face atât de fericită! Eu de-aia am venit, aia-i misia mea!

Poveste. De Lidia ALEXA

Sunt un Om care se bucură, iubește și știe că Nimic nu e Întâmplător în Viață.

Am o experiență de peste 10 ani în Marketing online și offline și îmi place să împart din ce știu și să învăț continuu alături de studenții mei. Am ajuns aici testând și experimentând diverse tipuri de joburi pentru a-mi da seama ce îmi place și ce pot, implicându-mă 100% în proiectele în care am crezut și în care am putut să aduc o schimbare pozitivă.

Cred ca fiecare dintre noi are o Poveste și că evoluăm și devenim mai buni lucrând constant cu noi și ieșind din zona noastră de confort. Dacă nu o facem din proprie voință, Viața va găsi mereu o modalitate să ne pună la încercare. Iar încercările și perioadele dificile sunt cele care ne formează și ne definesc.

Vă aștept să vorbim despre nevoia de a înțelege „Cine sunt?” și mai ales „De ce sunt?”, dar și despre Lucrurile mari și mici care îți pot schimba Viața.

Poveste. De Alina MICULESCU

Povestea mea…

Povestea mea  începe destul de demult.  Am am avut norocul să fiu crescută de bunici, într-o localitate de lângă Iași, îndrumată, mustrată  și mereu înconjurată de oameni cu frică de Dumnezeu și cu convingerea  că a învăța, a face bine, a munci și a fi corect cu tine și cu oamenii din jurul tău sunt reguli de la care nu trebuie să te abați.

Adolescentă fiind, la dorință mamei am urmat tradiția familiei și am finalizat cursurile unui liceu industrial și mai apoi cursurile facultății de Chimie Industrială. Mama tot timpul zicea ,,în viață trebuie să știi să faci ceva, să ai o meserie, să nu ai grija zilei de maine”. Deși visam la o carieră de avocat sau polițist, am ascultat-o. Așa era mama, mereu implicată în educația mea și a fratelui meu, cu o vorbă bună, o mângâiere sau cu o mustrare atunci când le meritam.

Anii au trecut și după  5 ani de facultate, 1 an de master și 3 de doctorat, m-am trezit lucrând 12 ore pe zi într-o companie multinațională, având un job pe care îl făceam cu mult drag și de care eram tare mândră. Munceam mult, 7 zile pe săptămână, câte 12-14 ore pe zi. După 5 ani în care aproape în fiecare zi îmi spuneam că e ultima zi în care mai merg la job am realizat că toate astea nu duc nicăieri. Trăiam pentru KPI, deadline-uri, ședințe și bugete. Ajungeam acasă cu mapa de la birou, îmi scoteam laptop-ul și continuam să lucrez. Profesional și financiar ajunsesem acolo unde îmi propusesem dar nu era de ajuns.

Nu făceam nimic pentru mine, mă simțeam la 30 de ani ca și cum aș fi avut 50. Nu făceam nimic pentru sufletul meu. La un moment dat, mama mi-a zis: ,,nu-ți bate joc de viața ta, una ai” și deși mi se părea prea dur spus, vorbele ei îmi răsunau destul de des în cap.

Cu toții ne bucurăm când terminăm facultatea. Gata, nu trebuie să mai învăț. Nu mai ai bătăi de cap cu materii cu denumiri pompoase, proiecte sau examene. Fix așa credeam și eu și cu toate astea, m-am înscris la un curs de Ikebana, curs organizat în week-end de Asociația Româno-Japoneză Himawari.

Cum am ajuns la ei, nu îmi amintesc nici acum. Timp de 7 luni, duminică de duminică, câte 3-5 ore nu mai lucram pentru job ci mă traspuneam într-o lume liniștită, departe de toată nebunia în care eram obișnuită de trăiesc, înconjurată de flori, crenguțe, plante. Reguli, disciplină și valori de care uitasem, toate au reapărut în viața mea, dar de data asta eu eram personajul principal, nu targetul de vânzări sau raportul lunar de producție.

La 10 luni de la finalizarea cursului am renunțat la job. Mi-am luat 1 an în care am urmat cursuri de Dezvoltare personală, de Îmbunătățire a competențelor manageriale, de Inițiere în Marketing , am participat la mai toate evenimentele din Iași și am cunoscut oameni nemaipomeniți, majoritatea mânați de dorința de a face ceva pentru ei, pentru familiile lor și nu în ultimul rând pentru comunitate.

Așa a apărut Tulip – Atelier de flori. De ce Tulip? pentru că lalelele au fost primele flori pe care le-am primit de la soțul meu pe vremea când eram studenți. Partea asta de poveste e mai romantică și mai apropiată sufletului meu și îmi aduce mereu zâmbetul pe buze. Așa a început un nou capitol din viața mea, cu noi provocări, cu nopți nedormite, cu lacrimi, dar și cu multe satisfacții.

Nu mă plâng, nu e ca și cum nu mi-am dorit să fac toate astea. Privesc în spate cu drag la aproape trei ani de la deschiderea Tulip.  Acum am o echipă închegată, frumoasă, avem un portofoliu de care suntem tare mândri. Am muncit mult, am adunat săptămâni bune în care nu am dormit vineri sau sâmbătă noaptea, am râs mult, am trăit emoția fiecărui eveniment și am răsuflat ușurată ori de câte ori totul ieșea pe placul clienților noștri.

Acum,  măsor timpul în ani de când a apărut Tulip. E proiectul meu de suflet, copilul meu de care trebuie să am grijă să crească frumos. Acum are 3 ani și o poveste a lui.

Povestea continua…

Înscrie-te la Biblioteca Vie, Ediția a XVIII-a!

Dacă eşti un student interesat de evenimente de carieră, Echipa DSSA te invită miercuri, 30 martie 2016, la o întâlnire de tip Biblioteca Vie, pentru a „citi“ un profesionist.

Evenimentul va începe la ora 17.00  și se va desfăşura în Librăria Orest Tafrali, situată în Corpul A al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. (În cazul în care nu cunoşti locaţia, ţi-am pregătit o hartă ajutătoare la finalul articolului.)

Biblioteca Vie este asemenea unei biblioteci obişnuite, din care cititorii interesaţi împrumută cărţi pentru o perioadă limitată de timp (20 minute), le citesc şi le returnează bibliotecarului, pentru a fi răsfoite de următorii cititori interesaţi. Sunt două diferenţe majore însă: cărţile sunt persoane, iar citirea lor presupune dialogul cititorului cu acestea.

Proiectele derulate de CIPO în ultimii ani au scos în evidenţă atât nevoia studenţilor de a intra în contact cu specialişti din diferite domenii de activitate, de a le cunoaşte poveştile de succes, cât şi dorinţa foştilor studenţi ai Universităţii de a dărui din experienţa lor, într-un cadru mai puţin formal. Așadar, evenimentul Biblioteca Vie – „Citeşte“ un profesionist facilitează întâlnirea studenților cu profesioniști din domeniile lor de studiu printr-o metodă specifică educației nonformale.

„Cărţile“ de la această ediţie sunt amintite mai jos, iar poveștile acestora vi se vor dezvălui treptat, zilele următoare.

Alina MICULESCU – Manager, Tulip – atelier de flori

Lidia ALEXA – Șef lucrări, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași

Pușa DARIE – Actriță la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi

 

Așa ajungi la Librăria Orest Tafrali.