Poveste. De Pușa DARIE

Eu am ştiut dintotdeauna că o să fiu artistă. Pe timpul copilăriei mele, actoria nu era văzută ca o meserie serioasă. Era bine să mă fi făcut medic, profesor, avocat, învăţătoare, dar nu destrăbălarea asta. Auzi, să te faci artistă! Dar eu eram absolut convinsă că venim cu o menire, cu o misiune pe pământul acesta.

La întrebarea aceea simplă, „Ce vrei tu să te faci, când o să fii mare?” eu spuneam acelaşi lucru de fiecare dată. În şcoala generală, abia aşteptam să ajung acasă, să-mi iau cordonul de la uniformă, să-l leg de o vază, să-mi fac microfon. Când veneau vacanţele şi plecam cu trenul la bunici la Bârlad, cântam în vagoane pentru oameni. Deschideam uşa la compartimente şi întrebam: „Bună seara! Nu vă supăraţi, vreţi să vă cânt?”. Când oamenii ziceau „da, măi fetiţă”, cântam muzică uşoară sau populară cu mişcare scenică cu tot, de răsuna întreg vagonul, şi chiar dacă aveam şapte-opt ani, primeam bani pentru asta.

Pentru că îmi doream să fac teatru, dar nu aveam bani să mă înscriu la facultate, am plecat să joc la Turda, apoi la Petroşani şi mai târziu am ajuns la Bucureşti. Acolo m-a îndrăgit tare o doamnă de la RomâniaFilm şi cu ajutorul ei am ajuns să pun vocile la filme, iar mai apoi să câştig un rol mic în „O lumină la etajul zece”, în regia Malvinei Urşianu. Acolo am lucrat alături de Gheorghe Dinică şi Irina Petrescu şi am văzut ce înseamnă un om de o valoare reală. M-am uitat la ei şi am zis: aşa vreau să fiu!

Acum sunt angajata Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași, dar am jucat şi pe scene mici, la Godot sau în alte cluburi din Bucureşti. De prin 2006 am început să joc pe astfel de scene, am vrut să mă provoc eu pe mine prin teatrul de club, care pe atunci era la început la noi în ţară. Primul spectacol pe care l-am avut în club a fost de teatru-dans. Sigur că am avut o spaimă incredibilă, pentru că pe o scena de teatru ai în spate o mică industrie, un regizor, un tehnic, se face un costum, un decor. Responsabilitatea ta e să joci. În club e altceva. Tu faci tot. La început eu rupeam bilete la ușă, eu puneam muzică, eu făceam costumele, regia, tot. A fost greu şi extraordinar.

Toată viaţa am crezut în teatru, l-am iubit şi nu l-am trădat niciodată. Este una din meseriile în care poţi dărui mult, mult. Este minunat că în ultimii ani, sălile de teatru sunt pline, este minunat să lucrezi pe scenă în echipă. E foarte important ca o echipă să se sudeze din prima, să poată comunica, să se bucure de lucru, atât cât are fiecare, mai puțin, mai mult. În  filmele Undeva la Palilula, Poziția copilului sau Domnișoara Christina am avut noroc să nimeresc în echipe minunate.

Sunt un om care a luptat pentru meserie şi pentru public. Faptul că te opreşte cineva pe stradă şi-ţi spune: „Mare bucurie îmi aduceţi de ani de zile!” mă face atât de fericită! Eu de-aia am venit, aia-i misia mea!

Anunță-ți și prietenii!Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedIn

Your email address will not be published. Required fields are marked *