Poveste. De Carmen Ghercă

Mi-au plăcut foarte mult copiii… și lor de mine cred, fiindcă primeam în schimbul atenției mele dragostea lor. De aceea mi-am dorit de mică să fiu profesoară, să-i am alături zi de zi. În timpul practicii pedagogice din facultate, am realizat că îmi erau mai dragi cei mici, tot timpul cu mânuțele pe sus și întrebându-mă când mă întâlneau pe săli dacă mai vin la ei în clasă.

Așa că, firesc, după ce m-am căsătorit, mi-am dorit foarte mult un copil. În timpul sarcinii am știut că este băiat și am început să facem liste cu nume de băieți. E drept că aveam și o lista de rezervă cu nume de fețe dar alesesem deja Robert-George. Eram nerăbdătoare să-l aduc pe lume și am plecat spre spital într-o noapte friguroasă de februarie a anului 1996. Nașterea a fost grea, cu complicații, copilul răsucindu-se în timpul travaliului și fiind diagnosticat cu aritmie cauzată de dublă circulară de cordon. Așa că medicul a hotărât că trebuia făcută urgent cezariană pentru a nu pune în pericol viață copilului.

Dar Robert a fost bine, era minunat… un copil frumos, sănătos, liniștit… poate prea liniștit câteodată. Creștea bine și noi eram fericiți alături de el. Însă, încet, încet, comportamentul lui Robert se modifica și, din păcate, nu în bine…. Dacă până în jurul  vârstei de 2 ani totul părea în regulă, cu fiecare zi care trecea copilul meu devenea altul. Se izola, nu se mai juca cu copiii, comunica din ce în ce mai puțin, steriotipiile deveneau tot mai prezente. Am început să ne punem întrebări, să discutăm cu medici, psihologi, fiindcă era clar acum că ceva nu era în regulă cu copilul nostru. Însă mulți ne linișteau… ne spuneau că e un copil mai puțin activ, că va vorbi mai târziu și că nu trebuie să ne facem griji. Dar, cu timpul, Robert se închidea tot mai mult în lumea lui, nu mai răspundea atunci când îl strigai (a fost chiar suspect de surzenie și am făcut testul de impedanță acustică la București), ci doar când îi spuneai ceva care îl interesă extrem de mult.

După vârsta de 3 ani am ajuns la Spitalul Sfânta Maria din Iași la un medic neurolog. Acolo, după câteva zeci de minute, am auzit pentru prima dată acest cuvânt care ne-a schimbat pentru totodeauna viața: AUTISM.

În anul 2002, am întâlnit, la un curs organizat de fundația Star Of Hope România, mama unui fetițe autiste din Suedia. Atunci m-am hotărât că trebuie să fac ceva mai mult decât să-mi plâng de milă… S-a hotărât că ar fi bine să înființam în Iași o asociație de părinți și, cei de acolo, au decis că eu să fiu cea care mă voi ocupa de tot ceea ce era necesar.

Astfel, împreună cu încă doi părinți am înființat, în anul 2003, filială Iași a Asociației Naționale pentru Copii și Adulți cu Autism din România.

Dacă începutul a fost timd, pe măsură ce cunoșteam alți părinți sau primeam alte telefoane chiar și din alte orașe ale țării, am înțeles că pot să ajut și am hotărât să o fac, atât cât pot, căci era greu să o fac atât cât mi-aș fi dorit. În fiecare poveste o recunoșteam pe a mea și știam cât de greu am trecut peste momentele de început când eram singură și nu aveam cui să-i cer un sfat cât de mic.

Ceea ce îmi doresc eu acum este că toți copiii cu autism, familiile lor, să aibă o viață cât mai aproape de o viață normală, într-o societate care să-i accepte că pe niște semeni ai lor, chiar dacă sunt  diferiți.

  

Anunță-ți și prietenii!Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedIn

Your email address will not be published. Required fields are marked *