Poveste. De Alexandru Cecal

Un decan al …revoluției

Mai mult ca sigur că una din etapele marcante ale activității mele ca dascal și cercetător în învățământul superior ieșan se leagă de participarea mea la început pasivă, după care foarte activă la evenimentele din timpul revoluției, dar mai ales după 15 ianuarie 1990.

În primul rând, pe mine revoluția română m-a “prins” la Pitești, unde omologam la Institutul de Reactori Nucleari Energetici, grafitul coloidal (pentru elemente combustibile nucleare) pe care l-am preparat la micropilotul pe care l-am instalat anterior pe platforma Institutului Politehnic Iași. Ședința respectivă a fost suspendată încă din 21 decembrie 1989, când membrii comisiei de omologare au hotărât să ne revedem după liniștirea situației. Oricum, pe 22 decembrie seara am ajuns într-un alt București, unde toți oamenii se considerau ”frați”. Chiar dacă am zăbovit două zile în București n-am vrut, din oportunism, să mă consider “erou al revoluției” cu toate că foarte ușor mă puteam înscrie pe 2 – 3 liste de revoluționari, ce se întocmeau în diferite locații ale capitalei, cu avantaje majore în anii următori! În plus, l-am cunoscut personal pe domnul Ion Iliescu, căci am publicat anterior, două cărți la Editura Tehnică pe care o conducea, adică puteam fi undeva “sus”, dacă l-aș fi vizitat!

În fine, cum în acea perioadă studenții au fost trimiși în vacanță, la revenirea lor, după 3 ianuarie 1990 au început adevăratele proteste față de cadrele didactice cu comportări discreționale, șpăgari la examene, activiști PCR îndoctrinați, sau agenți activi ai securității. Am aflat că au fost situații penibile, când cadrele didactice vizate implorau în public mila studenților, care de fapt i-au judecat pe drept, în foarte bună măsură. Unii au trebuit să treacă “pe cercetare” cel puțin un an, după care s-au integrat ușor, ușor în sistemul universitar întrucât “valul revoluționar” inițial s-a diminuat.

Din pură întâmplare, n-am participat de fel la aceste evenimente, căci între timp eram la ore la “studenții mei uzinali” de la Onești, unde făceam naveta 3 zile la 2 săptămâni. Eram titularul disciplinei de Chimie anorganică.

Între timp, un comitet de inițiativă, din care n-am făcut parte, a hotărât revenirea Facultății de Chimie la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, de unde a fost desprinsă în 1974 și unită cu cea de Chimie industrială de la Institutul Politehnic Iași. Aici studenții au dorit să-și impună un decan al lor, în persoana mea, lucru pe care l-am aflat telefonic de la ei, eu aflându-mă la ore la Onești. Menționez că am intrat ultimul în “Consiliul profesoral”, fiind votat în lipsă, de către o parte dintre colegi și de toți cei 7 studenți.

Revenind la Iași, m-am întâlnit cu studenții noștri, cărora le-am mulțumit pentru opțiunea lor, dar le-am impus ca pe frontispiciul clădirii să rămână scris “Facultate” nu “Școală profesională”, adică actul didactic nu va avea de suferit, ci dimpotrivă.

În fine, alegerea Consiliului profesoral, a decanului, a secretarului științific și a șefilor de catedră, cât și reînființarea Facultății de Chimie propriu zise, au fost validate de Rectoratul Institututlui Politehnic Iași după 15 ianuarie 1990. Ulterior, am pregătit revenirea de facto a facultății noastre la UAIC, lucru care s-a făcut în baza unui ordin emis de către Ministrul învățământului Gh. Ștefan, din 2 octombrie 1990, pe care l-am adus la Iași, personal!

Anunță-ți și prietenii!Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedIn

Your email address will not be published. Required fields are marked *